În jurnalul său, Creştetul gheţarului (Editura Humanitas, 2009), poeta Constanţa Buzea se apleacă, printr-un act reflexiv, asupra a ceea ce sunt amintirile: „ Amintirile nu au de a face cu trecutul nostru, cu timpul, cu locul. Amintirile suntem noi. N-am să mă decid uşor şi nici definitiv ce sunt amintirile, acte de avariţie sau acte de generozitate. Sunt chinul şi binecuvântarea, memorie palidă şi memorie în flăcări, film contradictoriu, mereu rulat, reluat, refăcut, bucuria şi groaza de a înmărmuri şi de a te topi în trecut…“
Putem privi, ca printr-un vitraliu, cum cade lumina asupra unei vârste frumoase a poetei şi suntem martorii felului în care tăgăduieşte legea conservării în natură, afirmând în spirit, minunea. Şi minunea poate fi totul: naşterea şi creşterea copiilor, scrierea cărţilor, călătoriile, relaţiile umane, atât timp cât nu alunecă din cursul lor firesc.
Îmaginaţia şi blândeţea convertesc agresivitatea lumii şi a timpului, încălzesc gheţarul care se formează, fără putere de împotrivire, în viaţă. Confruntarea cu o apocalipsă mereu prezentă deschide perspective adânci. Referindu-se la amintiri, călugărul din povestirea Cele cinci surori din York, inclusă de Dickens în romanul Nicholas Nickleby, le spune fetelor că amintirea celor pământești se însoțește cu multă suferință în viața de apoi, că o privire retrospectivă la va deschide, la un moment dat, răni adânci și le recomandă ca în ceasul acela să întoarcă spatele lumii și să se agațe de adăpostul divin. Acolo pot fi plânse visurile spulberate ale tinereții. Concluzia povestirii este că tot ceea ce poate domoli durerea pricinuită de lume este faptul ca sufletul să se pregătească pentru o lume mai curată și mai fericită.
Și ce altceva a făcut Constanța Buzea, prin poezia sa și prin creşterea copiilor, decât să încerce să micşoreze muntele de durere al lumii şi să sădească frumuseţe şi iubire?
Agresivitatea s-a manifestat în proximitate: „Acum produce cu orgoliu dovezi de alt soi. Îl preocupă şi îşi exersează tehnicile hărţuirii. Plăcerea evidentă de a mă teroriza şi a mă maltrata, deocamdată verbal, rostind uneori acuze cu o intensitate inhibantă.“
Copiii sunt un ecou al sufletului care vibrează curat şi la înălţime. Partea poetei şi partea lor sunt în acest jurnal în care duritatea, agresivitatea sunt topite în versuri frumoase şi în gesturi delicate de copil: „Până una alta, învăţăm cântece. Partea mea şi partea ei, care pot fi transcrise astfel: partea mea: ‹‹Ioană cu părul bălai,/ În ochi tu ai cerul de mai,/ Albastre lumini în ei strălucesc,/ Ioana mea dragă, ce mult te iubesc!›› şi partea ei, în ecou: ‹‹bălai, de mai, umini, ucesc, dagă, ubec››“.
Plecată în America împreună cu soţul, care primise o bursă literară, poeta le scrie părinţilor, dându-le indicaţii cum să se poarte cu Ioana: „Ştiu cât de mult mă iubeşte şi cât de părăsită se poate simţi în sufleţelul ei. Spuneţi-i poveşti scurte şi simple cu animale şi cu păsări, cu gângănii simpatice. Jucaţi-vă cu frunze în acest anotimp minunat. Vorbiţi-i despre bine şi rău. Când e cazul, în loc să-i interziceţi ceva, mai bine inventaţi o povestioară. E sensibilă şi receptivă şi va fi mai uşor aşa să cădeţi la pace. […] Nu uitaţi că, atunci când se loveşte, o doare. Şi, ca să tacă, nu-i spuneţi să tacă, ori că deranjează vecinii. Spuneţi-i că, în locul în care a căzut, până mâine, acolo va creşte un…elefant. Va tăcea ca prin minune, va deveni tainică şi va uita de mica ei durere. Să nu-i bateţi. Vor deveni fricoşi şi ascunşi şi chiar se vor prosti, înrăi…“
Nu voi trece, la repezeală, în revistă, teme şi întâmplări din jurnal. Un jurnal e o călătorie interioară, o călătorie în viaţa unui om, şi graba îţi poate lăsa sufletul gol. Mă mulţumesc să subliniez atitudinea faţă de viaţă, motivul principal ţesut cu discreţie într-o textură literară apreciabilă ca valoare, prin talent, prin sinceritate, prin căldură.
Şi ştiu că nu e aşa cum spune călugărul din povestea lui Dickens: că inima celor trecuţi prin încercări este rece şi întunecată, că focul ei se stinge…Pentru că poeta cunoaşte preţul şi valoarea lucrurilor, se retrage adesea în sine, într-o interioritate în care este protejată de Dumnezeu, şi îşi oferă răgaz. Teama de vid şi teama de moarte sunt parte dintr-o înţelepciune de viaţă care va aşeza în final în lumină fiinţele sensibile şi vulnerabile: „Ne deplasăm prea repede. Ne deplasăm în peisajul american ca înecaţii, nu asimilăm ca lumea ce vedem, ce ni se arată, ce simţim. Mă simt anulată. Graba nu-mi stă în fire. Iar şi iar, trăiesc într-un ritm care mă goleşte în loc să mă umple. Decât sub presiunea vitezei, mai bine închid ochii, fizic şi psihic, să mi-i protejez de uscăciune, de riscul de a rămâne în acumularea unii fals de receptare. Ne deplasăm ca înecaţii…De unde vine această expresie? Doamne, şi am înţeles de unde vine. E ca şi când am trage apă în plămâni, în loc de aer. N-avem timp de niciun răgaz în aceste câteva zile în care traversăm în viteză ultimele trasee americane gratis. E limpede că rămânem cu mai nimic, cu o spoială. Simt că în ritmul acesta mă îmbolnăvesc de vid. E o cursă sterilă, din care ne alegem cu câteva sute de dolari pentru Europa…“
Fie ca lectura jurnalului să nu fie o cursă sterilă şi răbdarea să ne ofere icoana unui suflet şi a unei lumi pe care să o păstrăm cu bucurie, în colţul de taină al inimii. Lumina ei vine din jertfă şi din iubire: „Sunt o femeie singură, golită sufleteşte, bezmeticită ca o pasăre în colivie. Dar scriu, şi mă înseninez de dragul copiilor…“
Şi dacă tot a venit vorba de amintiri, de viaţa de apoi şi de poezie, aş vrea să zugrăvesc în final atmosfera de ceremonială cântărire a tuturor lucrurilor din poemul blagian Zodia cumpenei: totul se îndrumă calm spre cumpănire, se revarsă povara amintirii şi se găseşte că „greu e numai sufletul, nu ţărâna./ Căci cenuşa noastră, iubito, poate/ fi pe talgere cântărită cu vreo/ câteva roze.“ Un paradox? Sau dacă, într-adevăr, amintirile suntem noi, ele vor reabilita existenţa umană?
