marți, 22 martie 2011

Alteritatea, condiţie a iubirii

„În singurătate e nevoie de o dragoste sporită pentru a supravieţui“, notează undeva Octavian Paler. Narcis a îndreptat această iubire către sine însuşi. Ochiul său contempla nemurirea de-o clipă. O frumuseţe tristă, o melancolie atât de departe de luminoasa deschidere a unui chip autentic creştin. Dacă creştinul îşi doreşte singurătatea pentru a fi împreună cu Dumnezeu şi cu semenii, iubind, Narcis, în singurătate, se contempla doar pe sine.
Povestea lui este tragică: el nu poate iubi decât trădându-şi firea. Moare aparţinându-şi doar sieşi, respingând planul de salvare, când cineva se oferă să-i fie mormânt şi să scapele în braţele ei de sine însuşi. Destinul solitar al acestui idolatru nu place Creatorului: este un risipitor al darurilor divine, iar crima lui este ignorarea iubirilor din jur. Narcis nu răspunde chemării aproapelui, văzut ca un mesager: nu va răspunde nici lui Dumnezeu. Întregul cer îi devine potrivnic, un negru verdict îl apasă.
„Cantata lui Narcis“ – poemul lui Paul Valéry – a fost scris din aprile 1938 până în noiembrie 1938, la cererea doamnei Germaine Tailleferre, o muziciană care l-a folosit ca libret pentru o cantată compusă de ea. Întrupează artistic, apelând la fantastic, ideea necesităţii deschiderii spre Altul.
Prima scenă reprezintă un luminiş în care zburdă nimfele. Se joacă şi descoperă zădărnicia lipsei iubirii: „Distrând-o-n joaca noastră, noi nu ştim ce e iubirea/ zilnic pierdem o zi din strălucire,/ Fără iubire.“ Pe acele ţărmuri nu e iubire pentru ele. Frumuseţea nu le este suficientă: „În zadar, în zadar!“ rosteşte una dintre nimfe, la acea sărbătoare a frumuseţii. „Zadarnic! Ni-e deşartă rugăciunea!“ Nemurirea este deşartă fără iubire: „Nici moarte, nici iubire nu ne vin./ Nici dor, nici suferinţă să se împlinească.“ Ochii lor privesc spre Narcis, care, îngenuncheat pe ţărmuri, se autocontemplă. Singurătateea lui îi pare a fi asemenea soarelui, de care se simte a fi înrudit prin destin. Idolatria îl face să se simtă zeu: „Nu-s eu însumi chiar zeul din fântână,/ Spirit ce setei sale îşi află răspuns în sorb/ Un corp perfect pe care şi l-a ales drept corp?“ Corp perfect, Narcis îşi este sieşi dorinţă şi visare. Extazul lui depinde de liniştea apelor. Orice tulburare a adâncurilor îl transformă în pulbere, încât i se pare că „Vreun monstru vag strănută-n funduri de cristal.../ Clara-mi fântână-n care dormea un ins brutal/ De-o stranie furtună-i cuprinsă brusc şi plânge.“ Violenţa valurilor face ca Narcis să piardă totul: singurătatea, calmul, aparenţa, ţelul unic pe care-l dorea în absolut: acel sine pe care singur, îl iubea.
Iubirea aduce limpezime şi apa fântânei licăreşte acum blând, datorită aburilor unei nimfe ce se arată şi care, chemându-l pe Narcis, îi cere: „TU...vino...Într-un semen iubeşte-te ardent...“ Nimfa îi vorbeşte de alteritate ca şi condiţie a iubirii, îndemnându-l să lase deoparte monotonia şi falsitatea iubirii de sine: „Ah, bănuieşti tu oare-n speranţa ta deşartă/ Deosebirea noastră câtă iubire poartă?/ […]/ Observă-n mine această altă frumuseţe care/ Cu-a ta suportă-n farmec oricând asemănare.“
Narcis se plânge că Nimfa i-a corupt întreaga sihăstrie, lăsând să se înţeleagă că-n singurătate se poate iubi deplin pe sine însuşi, este o condiţie de a fi mai deplin. Degeaba iubirea spune că darul oglinzii este o umbră, că numai ea, iubirea, e deplină, prisos de bucurie, că îl poate oferi sieşi întreg: „Îl vei simţi pe Narcis lui Narcis mult mai scump/ Că mi-a redus la sine statura-mbrăţişată.../ Cu gura mea voi şterge pe buza ta-ngheţată/ Gerul ce-l dă limpidul linţoliu de cleştar/ Unde-ţi aşezi sărutul pe tine însuţi doar...
Narcis e dorinţă de a fi doar el, obsesia care limitează. Nimfa îi cere „Un tu mai mult ca tine, mai tare şi mai bine,/ Un Narcis care poate să fie-mbrăţişat.“ Iubirea de sine aduce o cunoaştere limitată. Îi pare la un moment dat că pădurile, şi rocile, şi mii de voci vorbesc doar despre el. Incapabil de jertfă, incapabil de a se dărui, Narcis are un fel aparte de a se iubi: „În pura-mi acalmie/ Eu vreau să-mi aparţin doar mie:/ Vreau să mă vad, să mă revăd mereu.“ Propria frumuseţe e un dar care consideră că-i aparţine şi cu care poate face tot ce doreşte. Frumuseţea are rostul de a deschide privirea altuia spre tine, îi amintesc nimfele: „Narcis, Narcis,/ Că eşti frumos, la ce-ţi ajută?/ Iubirea nu-i doar suvenir/ Al celui care-n văl sărută/ reflexul unui trandafir...“
Deschiderea spre alteritatea aproapelui este o condiţie a umanului: „dacă Narcis nu vrea pe altul să iubească decât pe sine însuşi, nimic uman nu este-n el. Frumuseţea lui îl osândeşte“ spun nimfele. Pierzarea este fără drept de apel, căci îndrăgostitul de sine nu ştie să ceară iertare: „eu nu le cer clemenţa,/ mai minunată mi-e esenţa... “

marți, 15 martie 2011

Despre ascultare într-o piesă a lui Shakespeare (Text publicat in ziarul Lumina din 15 martie 2011)

„Vezi, dragă Kate, nu e mai bine aşa?/ Când eşti supusă, eşti şi ascultată.“ – sunt cuvintele pe care Petruchio le spune Katharinei în finalul piesei Îmblânzirea scorpiei, scrisă de William Shakespeare.
Tema piesei este opusă unei teme dintr-o legendă medievală franceză, preluată apoi de diverşi scriitori englezi. Personajul feminin principal al acelei legende reprezintă modelul medieval al soţiei răbdătoare, supuse şi devotate soţului. Supusă la grele încercări un timp îndelungat, Griselda nu s-a plâns niciodată şi a dovedit aceeaşi credinţă şi supunere faţă de soţul ei.
Văzând-o pe Katharina îmbufnată, răutăcioasă, îndrăcită, Petruchio i s-a adresat cu bunătate, ca şi când ea ar fi fost pe dos de cum era: „E dulce, blândă, ca o turturică,/ Atunci când dimineaţa se ridică/ Înmiresmata rouă. Potolită/ Ca Grisselinda.“ Comparaţia Katarinei cu Griselinda stârnea hazul, dar era şi o modalitate de a stinge prin umor un conflict şi o pornire spre rău care veneau dinspre femeia încăpăţânată şi rea. Astfel, Petruchio nu răspundea răului cu răul, ci, făcându-se că nu vede şi nu aude ce spune Katharina, aducea laude unei femei ideale, prototipul la care o raportează pe Katharina reală, urmând s-o transforme ulterior.
Astfel că dacă publicul râde de comparaţia făcută între femeia virtuoasă şi femeia îndrăcită, este  doar un moment de respiro în ritmul alert al piesei. Căci o găsim în final pe Katharina metamorfozată, schimbată în întregime, dând sfaturi femeilor în ceea ce priveşte buna lor purtare, în special faţă de soţi: „Înseninează-ţi faţa încruntată/ Şi nu privi atât de supărată,/ la cel ce e stăpânul tău, pe viaţă!/ Întocmai cum câmpia o îngheaţă/ Un ger năprasnic, frumuseţea ta/ Se ofileşte iute, de eşti rea./ Nu e frumos, să ştii. Şi nu-ţi stă bine./ Femeia mânioasă-aşa ca tine/ E tocmai ca fântâna, tulburată,/ Din care scoţi o apă necurată,/ Din care nimeni n-ar voi să bea,/ Chiar dacă setea l-ar cutremura.“
Katharina ajunge la înţelepciunea gândului că trufia dezbină, că vorbele piperate pe care le spunea sunt sunt vorbe-n vânt, că puterea ei e o iluzie, că răscumpărarea se poate face doar prin iubire, că e mai bună pacea cu soţul decât lupta cu el, că ar vrea să-şi pună mâna în mâna lui.
Modul lui Petruchio de a o îmblânzi este unul omenesc, concluzionează Lucenţio, uimit şi totodată încântat de schimbare. Şi cum să nu fie uimit? Şi cum să nu fie încântat? Căci vorbindu-i prima dată lui Petruchio despre Katharina, profesorul ei de muzică, Hortensio, o prezentase aşa: „Ba lăut-a a rupt-o-n cap la mine!/ Cum se-ncurca cu coardele, voiam/ s-o fac să cânte astfel cum ştiam/ Şi degetele unde trebuia/ Să i le aşez. Şi-atunci, deodată, ea/ A început să strige: ‹‹Îndrăzneşti/ Ca degetele să mi le răneşti?››/ Şi poc! Îmi trage cu lăuta-n cap!/ Pe când mă gândeam cum pot să-i scap,/ Şi stam nedumerit, privind la ea,/ Îndată a început a mă-njura:/ ‹‹Eşti un neghiob! Un lăutar tâmpit!›› Şi alte multe lucruri...Îngrozit,/ Am şters-o-ncetişor, să nu mă bată...“
Din portretul făcut de profesorul de muzică, putem ghici sufletul Katharinei, lipsit de delicateţe, de răbdare, de sensibilitate şi plin de orgoliu, de agresivitate. Impulsivă şi răsfăţată, Katharina nu era capabilă să înveţe armonia. Nici a unei melodii, darămite să fie în comuniune cu ceilalţi.
Petruchio s-a făcut, la un moment dat, ecoul răutăţii ei: „Petruchio s-a Katharinizat!“ spune Gremio. Căci, într-adevăr, dacă flacăra bunătăţii nu poate schimba pe cineva, atunci „iarna se mai întâmplă să-l mai îmblânzească pe om. Ca şi pe femeie, uneori. Şi pe fiare.“ Iarna îi arată că strădaniile lui sunt zădărnicite de stihiile naturii. O forţă şi mai mare îl smereşte, îl face răbdător, blând, îl face să vadă care este locul său în univers.
Alte metode de îmblânzire, de umanizare, sunt foamea şi abţinerea de la somn. Postul şi trezvia, cum spunem noi, ortodocşii, pun în armonie puterile sufletului, care nu mai vrea să înfrunte, să contrazică, să tiranizeze pe alţii, ci învaţă să fie liniştit, mulţumit cu cât are, binevoitor, răbdător, iubitor. Învaţă că pacea şi iubirea sunt superioare dreptăţii. Şi poate astfel, cu noile aripi, să zboare spre zări senine şi să fie fericit. Astfel se explică schimbarea Katharinei, bucuria ei de a fi altfel, împlinirea ei ca om, ca fiinţă iubitoare, capabilă de dialog, ajunsă la înţelegerea faptului că numai când eşti supus, eşti ascultat.
Petruchio arată care sunt armele cu care a luptat împotriva împietririi sufletului: postul şi nesomnul. Aseamănă sufletul cu un şoim, după cum se vede: „Atâta vreme cât nu se supune,/ Nu va mânca decât printr-o minune,/ Căci şoimii n-ai să faci, de sunt sătui,/ să zboare în folosul nimănui./ Ca să-mi înduplec şoimul fioros/ Să-nveţe cum să-mi fie de folos,/ Mai am un mijloc bun, ca la necaz:/ Ca zi şi noapte să rămână treaz.“
În speranţa că noi nu spunem despre nici un soţ că „s-a Katharenizat“, pentru că nu este cazul, pentru că soţia lui este bună şi blândă, iubitoare, cum trebuie să fie o soţie creştină, închei într-un mod optimist, subliniind ideea pusă de Shakespeare în gura „scorpiei îmblânzite“, cum că omul nu se poate răscumpăra decât prin iubire.

miercuri, 2 martie 2011

Despre petrecerea cu folos a timpului (ziarul Lumina, 1 martie 2011)



Amintesc sfatul: Nu vă risipiţi timpul cu nimicuri!, dat de călugărul din povestea „Cele cinci surori din York“. Povestea este spusă de un călător tovarăşilor săi în romanul „Nicholas Nickelby“ de Charles Dickens.
Le este util călătorilor să spună poveşti pentru a le trece vremea mai repede şi pentru a trage învăţăminte folositoare. În special când învăţămintele se referă la viaţă şi la felul în care trebuie trăită ea.
Cele cinci surori din poveste erau frumoase şi tinere, iar inimile le erau curate şi pline de bucurie. Povestitorul avea un dor anume, dor de raiul plin de dulceaţă, şi gândul la el îl făcea să străvadă prin frumuseţea acestor cinci fete posibilitatea ca întreg pământul să fie rai: „Dacă inimile noastre, ale tuturor, ar semăna cu cele ce bat atât de uşor în pieptul făpturilor tinere şi frumoase, ce rai ar fi pe pământul acesta! Dacă, în timp ce trupurile nostre îmbătrânesc şi se ofilesc, inimile noastre ar putea să păstreze tinereţea şi prospeţimea din zorii vieţii, ce putere ar mai putea să aibă necazurile şi durerile? Dar pecetea slabă a raiului care, în copilărie, se mai păstrează încă, se toceşte şi se şterge în luptele noastre cu lumea şi curând piere; prea adesea, nelăsând nicio urmă în afară de un jalnic gol.“
Fetele erau într-adevăr frumoase. Locuiau lângă Mânăstirea Saint Mary. Călugării le vizitau uneori şi le îndemnau să nu mai risipească „ceasurile nepreţuite cu flecurile astea deşarte.“ Surorile cuseau la gherghef, dar rodul muncii lor era socotit de monahi „o podoabă deşartă, care să măgulească mândria firavei şi nesocotitei seminţii femeieşti.“ Erau mustrate pentru îndeletnicirile lor fără rost, aducânduli-se aminte de graba cu care trece timpul şi de faptul că ar trebui să se gândească mai mult la veşnicie: „Umbra fiecărei zile ce se duce cade pe mormintele noastre, iar viermele se bucură când vede asta, căci ştie încotro ne grăbim. Fetele mele, n-aţi aflat alt chip mai bun de a petrece ceasurile fugare?“
Domnişoarele însă lucrau, aşa cum le rugase mama lor înainte de a muri, cu modestie şi voie bună, cu bucurie nevinovată şi gânduri curate, astfel încât, mai târziu, aceste bucurii rămase în suflet să le apere în lupta cu grijile şi încercările lumii, iar lucrul lor să le trezească gândurile bune de odinioară.
Erau povăţuite să îşi petreacă restul timpului vieţii lor în mănăstire, să-şi închine viaţa Domnului, căci „ţărâna omenească goneşte spre mormânt.“ Dar cele cinci tinere visau să atingă fericirea în interiorul grădinii lor verzi şi nu într-o chilie rece de mănăstire.
Înainte de a pleca pentru mult timp, vocea călugărului se mai făcu o dată auzită pentru a explica şi ce sunt amintirile, şi cum sunt ele însoţite de durere. Surorile, îndrăgostite de viaţă şi dorind bucuria ei, se îndepărtară în fugă de aceste cuvinte şi de cel ce le spusese. Călugărul le ceru să se oprească din drumul lor: „Staţi şi să auziţi din gura mea ce sunt acele amintiri pe care vreţi să le îndrăgiţi pe vecie şi pe care vreţi să le deşteptaţi, cu ajutorul unor jucării deşarte, după ce au adormit întru Domnul. Amintirea celor pământeşti se însoţeşte, în viaţa de apoi, cu amară dezamăgire, cu jale, cu moarte, cu schimbări cumplite şi tristeţi istovitoare. Va veni timpul când o privire spre aceste fleacuri fără rost vă va deschide răni adânci în inima unora dintre voi şi vă va lovi în suflet. Când va sosi ceasul acela – şi, băgaţi de seamă, de sosit va sosi – întoarceţi spatele lumii de care v-aţi agăţat şi îndreptaţi-vă către adăpostul pe care l-aţi dispreţuit.“ Călugărul le atrage atenţia că nu chilia unei mânăstiri este rece, ci inima muritorilor întunecată de nenorocirile şi încercările vieţii.
Dialogul acesta este partea cea mai importantă a povestirii. Apoi, totul începe să pălească, fapte şi gesturi şi glasuri care nu se mai disting, şi timpul, da, timpul vieţii se scurge mai repede decât o poveste. Şi în poveste, ca şi în viaţă, fetele au fost azvârlite în umilinţă şi în tristeţe, iar răspunsul călugărului în faţa lacrimilor lor a rămas acelaşi: „Nu foloseşte la mare lucru să vă risipiţi timpul cu nimicuri, care reînvie nălucile palide ale nădejdilor din anii tinereţii. Îngropaţi-le, îngrămădiţi căinţe şi ispăşiri peste căpătâiul lor, înăbuşiţi-le şi lăsaţi mânăstirea să le fie mormântul!“
Trecuse vremea când schimbarea şi durerea nu erau decât cuvinte, fetele aveau experienţa tristeţiii care încoronează frunţile tuturor, sora cea mai frumoasă şi mai veselă murise de mult, celelalte fuseseră dezamăgite, şi totuşi nu puteau să îngenunchieze în rugăciuni într-o chilie de mănăstire. Timpul a micşorat numărul celor vii, şi apoi a făcut să pălească şi culorile de pe morminte.
Chiar dacă surorile nu au avut vocaţia vieţii monahale, broderiile lor au fost zugrăvite pe fâşii de sticlă colorată şi pe pereţii bisericii. Şi atunci lumina pe care ele o iubiseră cădea peste acele geamuri de pardoseală…
Este o poveste tristă, despre durerea vieţii, dar are ceva mângâietor în ea, şi anume gândul că aceia care au plecat dintre noi şi pe care-i plângem, iubind cu nevinovăţie viaţa şi bucuriile ei curate, s-au pregătit pentru o lume care este cu mult mai curată şi cu mult mai fericită.