Anii de liceu

Știi sigur că cineva îți numără pașii, și oriunde ai merge, e lângă tine. Nu numai că nu ești niciodată singur, dar este victoria asupra tuturor trădărilor și a despărțirilor posibile.

Dunărea știa toate acestea, martor tăcut al creșterilor noastre, al trecerii toamnelor noastre adolescentine. Doar ea știe citi în timpul nostru tânăr bogatele roade viitoare.

Cine suntem noi, acei prieteni liceeni știutori în  a nu risipi vremea, în a intra brusc într-un ritm al identității definite prin muncă și iubire, stăruind în a găsi imaginea de sine și a lumii prin creație. A regăsi ritmul vieții și a păși pe rând treptele vârstelor spirituale. Atunci, ca și acum.

Noi. Semințele.

Profesorii. Faruri aprinse pe țărmuri care persistă. Litere în compunerea unui alfabet straniu, cu care numim lucruri care cu greu ar putea fi încifrate. Emoții legate de nume anume, revelatoare ale iubirilor incipiente pentru matematică, limba română, chimie, informatică. Numele purtătoare de putere cu care am străbătut anii, numele cu puternică rezonanță pentru eleva care sunt se află rostite cu grija de a nu tulbura somnul celor care au plecat dintre noi și cu grija de a nu-i dezamăgi pe de aici: profesorii Ștefan Bojincă, Constantin Negreanu, Viorel Sahagia, Elena Sahagia.

Cuvintele. Vin și pleacă. Ele compun taina fluxului și a refluxului, a unui țărm care se îngustează și se lărgește ritmic, pe al cărui nisip cineva a scris cu degetele un cuvânt; ne străduim să ni-l aducem aminte și să-l împlinim, având conștiința clară a destinului nostru.

Prietenii. Suflete adunate într-un singur poem, pe care încerc să-l scriu și să-l actualizez mereu, suflete risipite în versuri care vin singure în memorie, dar cu referință la un moment anume. Un poem despre singura comuniune cu adevărat sinceră, în care ceea ce dăruiești, darul, singur, va defini clar drumurile viitoare.

Memoria fluviului. Dunărea, privită cu liniște, în pauzele dintre cursuri. Așa cum o păstrez într-o carte. O carte despre atingerea unui suflet prieten și despre memorie ca putere de a salva. Apă stăruitoare, memoria. Apă plecând în sus, către Domnul. Glasul Lui peste tot. Ziua aceasta, un drum de la Dumnezeu înspre Dumnezeu. O zi și o carte în care sensul prieteniei este acordat după cuvintele lui Pavel Florenski: ”Nu știu dacă m-aș decide să iubesc un om pe care nimic nu l-a făcut să plângă”.  O carte în care afirm că aparțin țărmului: Dulce este să moștenești ostenelile fluviului, și acești copaci învecinați, mai degrabă decât unii necunoscuți și străini. Fluviul împărțea pământul în două: un mal pe care eram noi, mai înalt și mai pur. Celălalt, îndepărtat, părea mult mai umil. Toamna, copacii erau îndepărtați și stingheri. De nesomn și de stat în picioare. Cu fiecare zi creștea oboseala. Dunărea îmbrățișa, în ultimul ei anotimp, plecarea. Unicul ei anotimp eram noi. Și noi am plecat, și am fost plini nu de zilele noastre, pe care le respingeam, știindu-le rele. Preaplini de zilele ei am fost – atât de ușoare cum nu știu dacă au avut alții.

Lecția. Atâtea lecții uitate? Atâtea lecții la care nu am știut răspunde. Întrebări care prefigurează întrebarea finală. Nu ne vom putea eschiva: Pe tablă aburi desenați, aburi de pe buzele unei făpturi înfricoșate, care în ultima ei clipă stă în fața tablei albite și strigă. Lecția, lecția, știi lecția? Dar ea strigă pe cineva care nu a venit niciodată, numele lui e pierdut. Strigă pe cineva care nu a venit, care nu vine.

Tandrețea. Felul profesorilor de a-și manifesta iubirea. Singura pe care nu am regăsit-o nicăieri. Știm acum să creștem cu tandrețe, în adâncuri, făpturile din vis. Poeți ai  unor clipe adolescentine, lăsând să plutească pe ape Ofelia lor. Care țărm nu găsește.

Cultura. Înțeleasă ca unitate, nu doar ca o unilaterală abilitate de a te descurca într-un domeniu. Ca o modalitate de a te împlini in toate sensurile, ca Om. O răscruce. În clasa a XI-a, deși mă pregătisem pentru Olimpiada de matematică, cu sprijinul și încurajările profesorului Ștefan Bojincă, am participat la faza pe țară a Olimpiadei de Limba și literatura română. Era an omagial Eminescu și Iașul a găzduit adolescenți îndragostiți de poezie, care au primit diplomele din mâna doamnei Zoe Dumitrescu Bușulenga.

Comunicarea. Chipul orelor de matematică, încrustate ca un sigiliu al frumuseții. Elitiste și accesibile în același timp, distinse prin grija de a se adresa cu claritate inimii și minților noastre. Mulțumim domnului profesor Viorel Sahagia.

Exigența și competența. Orele de chimie în care învățai frumoasa armonie a lumii, structura ei dialogică și empatică. În spatele formulelor, lumea vie interacționând. Mulțumiri distinsei doamne Elena Sahagia.

Cuvinte potrivite. Disciplinele umaniste, cu sensul lor de suflet formator. Aici amintesc doar lecțiile delicatului și rigurosului profesor Constantin Negreanu.

Codițe împletite. Colega mea de bancă, Delia Jiroveanu, care a urmat tot Facultatea de Matematică, cu studii doctorale și postdoctorale. Oameni împliniți, ai spune, văzând realizările de astăzi ale elevilor de ieri. Dar nu pot să nu subliniez faptul că adevărata realizare, indiferent de nivelul studiilor, stă în așezarea sufletească a celor care purtau odinioară codițe împletite, modestă situare într-o ordine superioară.

Valorile. Conștiința valorilor face să dăinuie  colectivitățile și persoanele. Fără de care nici noi nu am fi putut avea accesul de a vă fi alături astăzi, ca odinioară.

Închiși în cuvânt, și tocmai de aceea liberi. Mulțumind.

(Textele subliniate sunt din cartea Memoria fluviului. Scrisori către o prietenă, Editura Brumar 2009).

15 aprile 2013, București