sâmbătă, 13 octombrie 2012

Fotografii din Vigo, Santiago de Compostela si Porto

Santiago de Compostela
Universitatea din Vigo

La Universitatea din Vigo, cu Joana Pinho
La Universitatea din Vigo, cu prof. Carlos Herves Beloso

Vigo

Santiago de Compostela

Santiago de Compostela

Santiago de Compostela, Catedrala Sf. Apostol Iacob

Santiago de Compostela

Santiago de Compostela

Santiago de Compostela

Santiago de Compostela, Catedrala Sf. Apostol Iacob

Santiago de Compostela

Santiago de Compostela

Santiago de Compostela

Racla Sf. Apostol Iacob

Porto

Porto

Porto

Porto

Porto

Porto

Porto
Santiago de Compostela

Santiago de Compostela

Santiago de Compostela

Santiago de Compostela

miercuri, 27 iulie 2011

Profesor Doctor Constantin Tudor - un chip luminos

 
Cadrele didactice din FMI, adanc indurerate, anunta disparitia fulgeratoare dintre noi a profesorului doctor Constantin Tudor, Directorul Departamentului de Matematica, distins cercetator si dascal.
Domnul profesor Constantin Tudor, in primul rand, in calitate de sef al comisiei mele de doctorat, decembrie 2008.
Pascal spunea ca "la un om mare, totul este mare. La un om mediocru, totul este mediocru". Cred ca aceste cuvinte se potrivesc foarte bine profesorului Constantin Tudor. La dumnealui totul era mare: pasiunea pentru matematica, apoi corectitudinea, capacitatea de munca, inteligenta, iar in relatiile cu oamenii excela avand o caldura si o intelegere deosebita a celorlalti. Un parinte ortodox care a plecat de curand la Domnul (parintele Arsenie Papacioc) avea o vorba inteleapta: ca nu dai ceea ce ai, ci dai ceea ce esti. Astfel, profesorul Constantin Tudor daruia mereu din fiinta sa zambind si fiind atat de deschis spre comunicare. Ma gandesc ca acesta o fi motivul pentru care era atat de daruit de Dumnezeu, cu talent, cu putere de munca, cu o familie frumoasa si cu prieteni deosebiti. Cum se explica prolifica sa activitate de cercetare, daca nu printr-o viata ordonata si frumoasa, prin a face totul cu bucurie? Ca director de departament si ca sef de catedra crea in jur doar armonie. Un om placut lui Dumnezeu, cred, si de aceea sunt convinsa ca Dumnezeu nu ne va lasa fara mangaiere si fara raspunsuri la intrebarile si la problemele care au ramas in urma. Un model de modestie si de viata traita din plin, implinita prin faptul ca nu a ingropat talantul primit, ci dimpotriva. Numai ganduri bune pentru cel care asteapta din parte-ne ceva pozitiv. Si-mi aduc aminte cum povestea parintele Galeriu, ca la inmormantarea parintelui Staniloae vorbea cu acesta ca si cand ar fi fost in viata, cu convingerea ca este auzit. Aceasta este, cu siguranta, ceea ce e bine sa facem si noi. Eu ii multumesc pentru tot ce a facut pentru mine.
Cateva cuvinte ale parintelui Mihai Hau, care a slujit la inmormantarea domnului Profesor:
"ca toti oamenii de stiinta domnul profesor Tudor avea o relatie aparte cu Dumnezeu, si, firesc, o forma aparte de comunicare....!  unii Oameni in trecerea lor pe acest pamant poarta imparatia lui Dumnezeu in inima lor tacuti, discreti, se adapa din Lumina, devenind la randul lor, purtatori si izvoratori ai luminii! Bunatatea devine o stare de spirit, iar intelepciunea modul lor de viata! Oamenii acestia cunosc faptul ca cea mai inalta calitate a Divinitatii in relatia Sa cu fiinta umana este DISCRETIA ......astfel spus, Dumnezeu este permanent prezent in viata fiecaruia dintre noi, dar nu face niciodata zgomot.....Domnul Profesor Tudor Constantin a inteles lucrul acesta ! O adevarat relatie cu Dumnezeu inseamna : DISCRETIE, DECENTA, DEMNITATE si DRAGOSTE de OAMENI!  
preot Mihai Hau"
Ce spun mexicanii despre domnul profesor Tudor:

vineri, 15 iulie 2011

Razboiul cu ignoranta (text publicat in ziarul "Lumina")

În timp ce se desfăşura examenul de bacalaureat,  participam la al şaptelea Congres al Matematicienilor Români, la Braşov. Vestea rezultatelor proaste ale tinerilor am primit-o acolo, aflată printre mari dascăli şi formatori, de azi şi de ieri. Tot acolo, editura Spandugino ne-a pus la dispoziţie cartea „Educaţia în spectacol” a academicianului Solomon Marcus, care propune o metaforă războinică: asimilează educaţia cu un război cu ignoranţa, cu necunoscutul. Trasează câteva repere pentru adolescenţi, referindu-se la rolul televiziunii, la menirea şcolii,  la faptul că preocuparea de a învăţa pentru a trece un examen şi nu pentru a avea nevoie de a înţelege lumea, de a înţelege o anumită idee, este catastrofală. Practic, din această perspectivă, nu rata de promovare este problema, ci tragică este rătăcirea, ieşirea în afara unui traseu cultural a acestor tineri.
Cartea este uimitoare prin evidenta capacitate a protagonistului ei de a se apleca asupra universului interior al tinerilor, prin puterea de seducţie culturală şi umană, prin comunicativitatea pe care, probabil, a exersat-o dăruind, prin bucuria împărtăşită, prin forţa tinerească a unei vârste care păstrează capacitatea de a se uimi şi de a se întreba mereu. Modelul intelectualului interesat de ceea ce se întâmplă în şcoală, de problemele de educaţie, este Traian Lalescu: „pentru el gimnaziul era la fel de important ca şi universitatea, educaţia copiilor la fel de importantă.” Propunând acest model, profesorul Marcus face şi comparaţia cu nepăsarea pe care universitarii o manifestă azi faţă de învăţământul preuniversitar.
Referitor la cultura matematică, prezentăm o definiţie care însumează „şi teoreme, idei, o anumită istorie, motivaţii şi semnificaţii, relaţii cu alte discipline.” Astfel, „dacă rămânem numai la exerciţii, matematica va fi redusă la o prestare de servicii, cum ar fi de pildă, să rezolvăm exerciţii pentru bacalaureat.”
Dar să ne întoarcem la Congresul Matematicienilor de la Braşov. După ceremonia de deschidere din 29 iunie, academicianul Solomon Marcus a prezentat câteva aspecte ale cercetării matematice din România, punând accentul pe integrarea în spaţiul mai larg al culturii. A rostit numele matematicianului Bogdan Suceavă, care este şi un foarte apreciat romancier, şi al lui Dan Tudor Vuza, un nume de referinţă în gândirea muzicală. Ideea culturii ca întreg a dat viaţă şi prezentării „De la paradigma euclidiană la cea neeuclidiană”, la secţiunea de Istoria matematicii. Matematică, filozofie, literatură, pictură, lingvistică, toate converg dintr-o necesitate (interioară) a unităţii fiinţei. Profesorul Marcus a evidenţiat universul ficţional al matematicii, coesiunea şi coerenţa lui, expansiunea în timp şi unitatea sincronică. Aceste trăsături fac din această ştiinţă un domeniu cu siguranţă atrăgător din punct de vedere spiritual.
Editura Universităţii din Bucureşti ne-a invitat la o lansare de carte. Este vorba despre Nicolae Popescu. Omul, matematicianul. Mentorul.  Cu un cuvânt înainte, note şi îngrijire de matematiciana şi poeta Elena Liliana Popescu, cartea este un omagiu adus marelui matematician român, membru corespondent al Academiei Române, care s-a stins din viaţă acum un an. Gânduri ale celor care l-au cunoscut pe Nicolae Popescu sunt prezentate cu tituri ca: Nicolae Popescu – un fenomen de mare valoare umană şi ştiinţifică, Omul Nicolae Popescu – întruchiparea spiritului de jertfă, Avea mare credinţă în Dumnezeu, în umanitate şi în neamul românesc, Nae Popescu – Rezistenţa prin spiritualitate, Dăruind iubire fără sfârşit, Ne-a aşezat la „masa cunoaşterii”, Urma nevăzută a unui Om. Vorbind despre sine, matematicianul ajuns academician spunea cu modestie: „eu ştiam şi ştiu despre mine doar faptul că sunt un muncitor smerit pe ogorul ştiinţei, unde am obligaţia ancestrală să-mi valorific la maximum talantul pentru care va trebui să dau seama, cândva, în faţa Instanţei Supreme.”
Aş vrea să mai punctez faptul că anul acesta se împlinesc cincizeci de ani de la moartea lui Dan Barbilian/Ion Barbu, astfel că nu puteau să lipsească lucrările despre matematicianul poet. Profesorul Dragoş Vaida a amintit că lecţiile lui Barbilian erau drame de conştiinţă, meditaţii, întrebările fiind puse de cel care preda, iar demonstraţia era un mod de a comunica adevărul, mai degrabă decât un mod de descoperire. Profesorul Sergiu Rudeanu s-a aplecat asupra câtorva aspecte ale operei matematice a lui Dan Barbilian, evidenţiind expresivitatea limbajului său (aş adăuga, frumos ca şi acela al unui alt cărturar român, Gheorghe Lazăr). Studiul profesorului Sergiu Rudeanu se întemeiază pe amintirile de la cursurile ţinute de Barbilian. Domnia sa observă că acesta umaniza obiectele matematicii. De exemplu, „cuvântul cerere, care sugerează o acţiune umană, este mult folosit de Barbilian cu înţelesul de axiomă. Un element sau o structură ascultă de o teoremă sau o axiomă, dar mai ales, o teorie matematică se lasă dedusă dintr-un număr finit de axiome. Comentând cererea independenţei unui sistem de axiome, Barbilian ne explică faptul că ea a apărut din dorinţa ca <<sistemul de axiome să nu fie pletoric, ci minimal>>. Mult mai frumos spus decât cu termenul actual: <<redundant>>!”
Factorul uman este adus în discuţie, din păcate doar la secţiunea de Istoria matematicii. Cu domnul Rudeanu am avut o lungă discuţie despre educaţie, concluzia fiind importanţa culturii generale dobândite în şcoala generală şi în liceu, odinioară. Şcoala oferea un fundament pentru viitorul intelectual, pentru formarea unei personalităţi armonioase. Era într-adevăr un război câştigat cu ignoranţa. Cele câteva sute de participanţi la Congresul matematicienilor, majoritatea profesori, sunt în linia întâi. Şi vreau să cred că insuccesul elevilor de anul acesta reprezintă faptul că s-a pierdut o bătălie,  nu tot războiul.

miercuri, 4 mai 2011

Transfigurarea cosmosului prin lumina învierii

Katharina, „scorpia“ îmblânzită din piesa omonimă a lui W. Shakspeare, de îndată ce a avut mintea limpede şi cugetul curat, a început să vadă orice fiinţă ca pe o fecioară: „Signore, să mă ierţi! Sunt amăgită,/ În dimineaţa aceasta însorită,/ De strălucirea razelor de soare,/ Orice fiinţă o fecioară-mi pare.“
Aceasta poate fi o sursă de umor, având în vedere că şi un bătrân sfătos îi pare Katharinei a fi o fată frumoasă şi i se adresează ca atare, cu uimire, întrebând de unde vine această minune: „Fecioară dragă, chipu-ţi fermecat/ De când privesc la el, m-a uluit! De unde vii? Şi cin’ te-a zămislit?// Ce fericiţi s-ar cuveni să fie/ Părinţii unei fete-aşa zurlie! Şi încă mult mai mult de fericit/ Ţi-o fi, cândva, un mire mult dorit!“ Nu era însă decât un bătrân ofilit, cu pielea zbârcită.
Zâmbetul dispare, cu siguranţă, dacă gândim mai adânc. Chipul realităţii apare feciorelnic în orice dimineaţă a spiritului şi orice sărbătoare ne face să zărim un alb dumnezeiesc plutind pretutindeni. Degete sfioase şi firave abia ating acest văl alb de lumină şi bucuria regăsirii într-un nou orizont, mai pur, feciorelnic, izvorăşte din inimile neprihănite.
Dar aceasta abia după ce a fost trecută prima din prima etapă din lunga călătorie a sufletului către lumină. Căci sufletul era precum Katharina, o femeie care trebuie îmblânzită: „Să te-mblânzesc: dintr-o afurisită,/ Să fac din tine-o soaţă potrivită,/ Şi dintr-o zgripţuroaică să te fac/ Să fii, pe veci, un înger, nu un drac.“
Tema vederii unei realităţi revenite la o vârstă edenică este reluată de Ioan Alexandru într-un poem numit Autoportret: frumuseţea de la începutul lumii, bucuria plenară a existenţei, starea ontologică de nuntire, de participare permanentă la viaţa lui Hristos sunt condiţionate de curăţia trupească şi sufletească. Într-o astfel de stare, poetului Ioan Alexandru fiecare fată i se pare a fi mireasă: „De ce mă simt eu, oare, în fiecare zi/ Învins de-o bucurie aproape neînţeleasă?/ Că-n fiecare tânăr eu însumi par a fi/ Şi fiecare fată mi-o socotesc mireasă.“
Starea harică, de bucurie, este trăită şi asumată conştient. Este bucuria pascală, când tot cosmosul este transfigurat şi înnoit; bucuria cea nouă, la care ne cheamă Hristos când spune: „Intră în bucuria Domnului tău!“; bucuria pe care au gustat-o magii mergând după stea; bucuria pe care Sfântul Serafim de Sarov o împărtăşea tuturor.
De ce e o bucurie „aproape ne-nţeleasă?“ Pentru că este mai presus de lumea aceasta, nu seamănă cu nicio altă bucurie, nimic n-o poate face să pălească. În ea omul se simte el însuşi întreg, trăieşte o vârstă a creaţiei veşnice, adică a unei tinereţi permanente şi este în comuniune cu toţi. De aceea zice poetul: „Că-n fiecare tânăr eu însumi par a fi“.
Ultimul vers: „Şi fiecare fată mi-o doresc mireasă“ este explicat de teologul Costion Nicolescu: „Nimic donjuanesc aici! Pe care fată ţi-o doreşti şi ţi-o poţi socoti mireasă? Pe cea mai frumoasă, pe cea mai curată, pe cea mai blândă, pe cea mai de neatins, pe cea mai…Când ai ajuns să vezi în jurul tău o lume de mirese, eşti deja, cu adevărat, în preajma lui Dumnezeu, ai atins un statut existenţial care-ţi permite să nădăjduieşti într-un mod mai accentuat la propria-ţi mântuire!“
De fapt întreg cosmosul este mireasă, mireasă a lui Hristos. Şi toată suflarea se bucură şi toţi nuntaşii, după cum spune Sheakspeare, cu umor: „Toţi cei care au fost la nuntă invitaţi,/ De nu sunt veseli, să fie spânzuraţi!“
Dar să nu uităm că viaţa spirituală are doi paşi: o pierdere şi o aflare, şi că astăzi mulţi se opresc la mijlocul drumului. Pentru unii nu mai există nicio speranţă: „Nimic, nimic nu l-ar mai putea salva“. (Claudiu Komartin, Poemele cu tătuca din volumul Un anotimp în Berceni). Este vorba despre tatăl risipitor care îi învață pe cei ai casei agresivitatea: „Brutalitatea lui este singurul lucru de care putem fi siguri“.  Spațiul închiderii totale poate fi oriunde: o cameră dintr-un bloc, o gospodărie dintr-un sat. În gospodăria bunicilor din Chircani, Komartin se confruntă cu forțele întunericului, descrie urmele care le lasă pe trupuri: „Așa l-am găsit într-o noapte: zăcând în noroi/ printre râturile pofticioase şi-nsângerate./ După ce scăpase cuţitul din mână, a leşinat/ copleşit de miros şi de forfota necontenită de trupuri/ iar animalele, înfometate,/ nu l-au iertat./ Până să îl ridic dintre dânşii, porcii-i înfulecaseră o ureche.“ Tatălui bolnav i se reproşează: „Ai fost un porcar crud şi gelos, un grădinar al nefericirii.“
O pildă a fiului risipitor care nu s-a întors, ci, îmbătrânit în păcat, ne arată prin contrast, cât poate fi de îngrozitoare realitatea pe care bucuria învierii nu a sfinţit-o. Dar noi ne revendicăm fii ai luminii, fii ai învierii.