Katharina, „scorpia“ îmblânzită din piesa omonimă a lui W. Shakspeare, de îndată ce a avut mintea limpede şi cugetul curat, a început să vadă orice fiinţă ca pe o fecioară: „Signore, să mă ierţi! Sunt amăgită,/ În dimineaţa aceasta însorită,/ De strălucirea razelor de soare,/ Orice fiinţă o fecioară-mi pare.“
Aceasta poate fi o sursă de umor, având în vedere că şi un bătrân sfătos îi pare Katharinei a fi o fată frumoasă şi i se adresează ca atare, cu uimire, întrebând de unde vine această minune: „Fecioară dragă, chipu-ţi fermecat/ De când privesc la el, m-a uluit! De unde vii? Şi cin’ te-a zămislit?// Ce fericiţi s-ar cuveni să fie/ Părinţii unei fete-aşa zurlie! Şi încă mult mai mult de fericit/ Ţi-o fi, cândva, un mire mult dorit!“ Nu era însă decât un bătrân ofilit, cu pielea zbârcită.
Zâmbetul dispare, cu siguranţă, dacă gândim mai adânc. Chipul realităţii apare feciorelnic în orice dimineaţă a spiritului şi orice sărbătoare ne face să zărim un alb dumnezeiesc plutind pretutindeni. Degete sfioase şi firave abia ating acest văl alb de lumină şi bucuria regăsirii într-un nou orizont, mai pur, feciorelnic, izvorăşte din inimile neprihănite.
Dar aceasta abia după ce a fost trecută prima din prima etapă din lunga călătorie a sufletului către lumină. Căci sufletul era precum Katharina, o femeie care trebuie îmblânzită: „Să te-mblânzesc: dintr-o afurisită,/ Să fac din tine-o soaţă potrivită,/ Şi dintr-o zgripţuroaică să te fac/ Să fii, pe veci, un înger, nu un drac.“
Tema vederii unei realităţi revenite la o vârstă edenică este reluată de Ioan Alexandru într-un poem numit Autoportret: frumuseţea de la începutul lumii, bucuria plenară a existenţei, starea ontologică de nuntire, de participare permanentă la viaţa lui Hristos sunt condiţionate de curăţia trupească şi sufletească. Într-o astfel de stare, poetului Ioan Alexandru fiecare fată i se pare a fi mireasă: „De ce mă simt eu, oare, în fiecare zi/ Învins de-o bucurie aproape neînţeleasă?/ Că-n fiecare tânăr eu însumi par a fi/ Şi fiecare fată mi-o socotesc mireasă.“
Starea harică, de bucurie, este trăită şi asumată conştient. Este bucuria pascală, când tot cosmosul este transfigurat şi înnoit; bucuria cea nouă, la care ne cheamă Hristos când spune: „Intră în bucuria Domnului tău!“; bucuria pe care au gustat-o magii mergând după stea; bucuria pe care Sfântul Serafim de Sarov o împărtăşea tuturor.
De ce e o bucurie „aproape ne-nţeleasă?“ Pentru că este mai presus de lumea aceasta, nu seamănă cu nicio altă bucurie, nimic n-o poate face să pălească. În ea omul se simte el însuşi întreg, trăieşte o vârstă a creaţiei veşnice, adică a unei tinereţi permanente şi este în comuniune cu toţi. De aceea zice poetul: „Că-n fiecare tânăr eu însumi par a fi“.
Ultimul vers: „Şi fiecare fată mi-o doresc mireasă“ este explicat de teologul Costion Nicolescu: „Nimic donjuanesc aici! Pe care fată ţi-o doreşti şi ţi-o poţi socoti mireasă? Pe cea mai frumoasă, pe cea mai curată, pe cea mai blândă, pe cea mai de neatins, pe cea mai…Când ai ajuns să vezi în jurul tău o lume de mirese, eşti deja, cu adevărat, în preajma lui Dumnezeu, ai atins un statut existenţial care-ţi permite să nădăjduieşti într-un mod mai accentuat la propria-ţi mântuire!“
De fapt întreg cosmosul este mireasă, mireasă a lui Hristos. Şi toată suflarea se bucură şi toţi nuntaşii, după cum spune Sheakspeare, cu umor: „Toţi cei care au fost la nuntă invitaţi,/ De nu sunt veseli, să fie spânzuraţi!“
Dar să nu uităm că viaţa spirituală are doi paşi: o pierdere şi o aflare, şi că astăzi mulţi se opresc la mijlocul drumului. Pentru unii nu mai există nicio speranţă: „Nimic, nimic nu l-ar mai putea salva“. (Claudiu Komartin, Poemele cu tătuca din volumul Un anotimp în Berceni). Este vorba despre tatăl risipitor care îi învață pe cei ai casei agresivitatea: „Brutalitatea lui este singurul lucru de care putem fi siguri“. Spațiul închiderii totale poate fi oriunde: o cameră dintr-un bloc, o gospodărie dintr-un sat. În gospodăria bunicilor din Chircani, Komartin se confruntă cu forțele întunericului, descrie urmele care le lasă pe trupuri: „Așa l-am găsit într-o noapte: zăcând în noroi/ printre râturile pofticioase şi-nsângerate./ După ce scăpase cuţitul din mână, a leşinat/ copleşit de miros şi de forfota necontenită de trupuri/ iar animalele, înfometate,/ nu l-au iertat./ Până să îl ridic dintre dânşii, porcii-i înfulecaseră o ureche.“ Tatălui bolnav i se reproşează: „Ai fost un porcar crud şi gelos, un grădinar al nefericirii.“
O pildă a fiului risipitor care nu s-a întors, ci, îmbătrânit în păcat, ne arată prin contrast, cât poate fi de îngrozitoare realitatea pe care bucuria învierii nu a sfinţit-o. Dar noi ne revendicăm fii ai luminii, fii ai învierii.
