Cu ce să încep acest nou an, dacă nu cu un cuvânt despre speranţă? Îmi amintesc un poem al lui Octavian Paler care spune că „speranţa e un cuvânt dificil şi cel care cântă ploile riscă să fie dispreţuit şi lovit chiar cu pietre, urmărit şi de zei şi de oameni pentru nebunia şi curajul său care cântă ploile, care cântă torentele când oamenii ridicând braţele rămân răstigniţi în aer ca pe dealul Golgotei” (Scrisoare domnului Holderlin).
Speranţa e un cuvânt dificil atât timp cât nu este golit de conţinut, cât nu este o monedă fără chip cu care cumpărăm deşarte închipuiri. Atât timp cât nu dorim să traversăm spaţiul prezentului, în care nu putem respira, printr-o neorânduială a imaginaţiei. Atât timp cât, în pustiu fiind, nu ne agăţăm de chipurile unor zei înşelători, şi suntem capabili de a privi cu luciditate prezentul.
Speranţa nu poate fi decât a celui care se încredinţează pe sine, şi viaţa lui toată, lui Dumnezeu, aşa cum spunem duminica la liturghie. Atunci, cu adevărat, nimeni nu va fi împotriva acelui om, a cărui viaţa se va rotunji, se va împlini, rodie în palma protectoare.
Speranţa, adică, este departe de a fi un cuvânt dificil, şi-l putem pune primul pe lista cuvintelor cu putere multă. Vremurile grele au această calitate, de a scoate în evidenţă înălţimea spiritului uman. Cât credem, cât sperăm, cât iubim, atât valorăm. Şi atât valorează şi viaţa noastră.
Existenţialiştii secolului trecut au vorbit foarte mult despre deznădejde, ca stare în faţa unei lumi închise, fără ieşire. În povestirea lui Sartre, Cu uşile închise, camera este un fel de infern, un spaţiu închis, lipsit de ferestre şi pat, cu lumina permanent aprinsă şi uşa încuiată pe dinafară. Un spaţiu în care nimeni nu intră, iar cele câteva personaje dinăuntru nu pot ieşi.
Arta sintetizează atitudini. Nici măcar acea jumătate de măsură în credinţă, biblicul „cred, Doamne, ajută necredinţei mele”, nici măcar dorinţa de a crede nu pătrund în arta sartriană. Întunericul este total, pustiul nemărginit.
Paler propune însă alceva: să reînvăţăm speranţa. Într-un dialog imaginar cu poetul Holderlin, îi răspunde acestuia printr-un poem şi vorbeşte despre poezie, deşi nu se referă doar la cei care scriu versuri, ci la capacitatea specifică omului de a-şi depăşi condiţia de muritor prin valorificarea virtuţilor sale. Şi speranţa este una dintre virtuţi, care se poate verifica mai ales în perioade de lipsuri, în perioada de secetă.
„Aţi scris undeva un vers:“ – spune Paler - „‹‹La ce bun poetul, în vreme de secetă?›› şi tocmai asta îmi dă îndrăzneala să mă adresez unui mare poet şi să spun că adevăratul curaj, adevăratul curaj al poeziei nu este probabil să cânte ploile când toată lumea le vede, adevăratul ei curaj este să vadă cerul pârjolit şi să spere. Şi înainte de a fi ploaie adevărată care udă câmpiile, ploaia să fie astfel speranţă şi cântec.“
Aşadar binele să fie mai întâi în cugetele noastre, acesta este crezul prin care Paler justifică poezia. Şi cere poetului să fie un profet al speranţei, care să amintească celorlalţi că au datoria să spere: „Un poet în faţa unui cer ars, în faţa unui câmp pârjolit şi care nu e în stare să cânte şi să creadă în ploi, să ne aducă aminte că ploaia există, că ea va înflori pământul bolnav, aşadar un poet care nu e un profet al speranţei, un poet cu buzele arse care nu simte nevoia să cânte ploile lumii n-a înţeles că poezia e în primul rând o formă a speranţei.“
Este poate, cea mai frumoasă definiţie a unui poet: aceea de profet al ploilor în vreme de secetă. Să fim atunci toţi poeţi anul acesta! Să avem curajul să profeţim vremuri mai bune! Să demonstrăm că speranţa nu este un cuvânt dificil! Să răspundem şi noi, cu Octavian Paler, la întrebarea pusă de Holderlin: „La ce bun poetul în vreme de secetă?“
Să răspundem astfel, că poetul – adică sufletul viu al fiecăruia - trebuie „să cânte ploile tocmai atunci când avem cea mai mare nevoie de ele, când ne lipsesc şi ne dor, când soarele arde şi mâinile miros a îndoială…“
Bravo, Monica! Felicitări pentru blog! Era şi cazul...
RăspundețiȘtergereelena d.