duminică, 27 martie 2022

Cronica la cartea mea Un sfert de veac de singuratate, Editura Rocart 2021

 https://uzp.org.ro/12/02/2022/divulgarea-unui-caz-de-psihopatie-duhovniceasca-monica-patriche-un-sfert-de-veac-de-singuratate/

Divulgarea unui caz de psihopatie duhovnicească. Monica Patriche: „Un sfert de veac de singurătate”

default-logo

Divulgarea unui caz de psihopatie duhovnicească. Monica Patriche: „Un sfert de veac de singurătate”

Deși s-a profesionalizat într-un domeniu al științelor exacte (este conferențiar la Facultatea de Matematică și Informatică a Universității din București, specialist în „teoria jocurilor și teoria punctelor fixe”), MONICA PATRICHE (n. 27 decembrie 1947, Bârlad) s-a afirmat cu poezie, recenzii și cronici literare în reviste precum „Viața românească”, „România literară”, „Vatra”, „Ramuri”, „Feedback”, „Hyperion”, susținând rubricile „Opinii” și „Ideea creștină” în ziarul „Lumina”, editat de Patriarhia Română începând cu 2005. O așteptăm și la „Portal-MĂIASTRA” brâncușiană!

Volumele de poezie de până acum au atras atenția câtorva critici importanți, care au reținut fie „saltul spectaculos” făcut de Monica Patriche de la „Dar de nuntă”(2007), „Ascultând plânsul ghitarei”(2008) și „Memoria fluviului” (2009), la volumele „Semințe de piatră/ Graines en pierre”și „Cât o mie de nopți”. Criticul de la „Vatra”, Al. Cistelecan, detecta în această poezie de răvășit freamăt sufletesc o ineluctabilă  „undă din Kavafis” care ar fi stimulat „cristalizarea febrelor și procesarea lor în ritmuri melancolice, de epic inefabil”, ceea ce ar constitui „un pas decisiv” îndreptat cu real curaj către „establishment-ul tinerei noastre poezii”. Din altă perspectivă, concitadinul Gheorghe Grigurcu observa că „țelul de căpetenie al poetei Monica Patriche pare ar fi cel de-a intra în spațiul limbajului liric fără a părăsi iubirea”, autoarea „identificându-se cu stihia acesteia printr-o asiduitate ce, practic, o permanentizează”, străduindu-se să-i asigure „un trup verbal, o dublură de natura ficțiunii care s-o propage în spirit”. Să reținem această propoziție grigurciană de o delicatețe aparte, care pare că spune mai mult decât afirmă: „Creația Monicăi Patriche e aidoma unui ciorap de mătase întins pe un picior frumos de femeie.”

Titlul recentului volum, „UN SFERT DE VEAC DE SINGURĂTATE” ne duce cu gândul la celebrul roman al nobelardului romancier columbian Gabriel García Márquez, emanând, în cadrul unui realism magic atât de caracteristic marii literaturi sud-americane, un puternic sentiment tragic al singurătății trăit de familia Buendia în imaginarul Macondo („Un veac de singurătate”, 1967).

Desigur, în situația de față, este vorba de o altă „singurătate” implicând nu atât istoria în derularea unor destine/ generații, ci doar o biografie personală marcată de un accident tragic (moartea mamei, în 2020), de unde și subtitlul de „mic tratat de ipocrizie”… Mai exact, după cum precizează și dedicația, cartea apare „la împlinirea unui an de la moarte”, ca o „rememorare a coșmarului trăit împreună, coșmar care a făcut din ea o martiră, fiind ucisă de rugăciunile unui preot care se crede sfânt”. Să fie vorba de slujba „maslului”?! De aici gravitatea Cuvântului-înainte „România perversă. România macabră”, un fel de spovedanie terapeutică în substanță, îndemnând, în urma unei experiențe trăite, mamele „să nu-și lase fiicele pe mâna unor falși duhovnici”. Ipocrizia, scrie autoarea, „este o artă practicată în biserică”, dar și o „piatră de încercare pentru oricare dintre credincioși”: „Când sufletul vine în atingere cu cel al unui preot cu har, se poate naște un cântec, sau se poate produce o scânteie, o scăpărare divină, ca atunci când lovești cremenea cu amnarul”.

Crezând, așadar, în forța bisericii, într-un moment în care mama dumneaei „era în faza terminală de cancer pulmonar, în starea de urgență cauzată de Covid”, autoarea rămâne descumpănită când un „părinte” duhovnic (desigur, nu cel care o inițiase în credința și trăirea ortodoxă, „primul și singurul meu duhovnic”, părintele Vasile Gavrilă de la Biserica Sf. Nicolae Ghica, Paraclis Universitar din București) a făcut-o să simtă că „ipocrizia este la cote maxime în biserica românească” („chinuirea sufletelor care li se încredințează, în taina spovedaniei și în discuțiile particulare”).

Nu insistăm asupra malversațiunii psihologice, menționăm doar intenția mărturisită conform căreia „această carte este un apel la solidaritatea umană”, „propria experiență mă face să ezit în a mai căuta alinare și îndrumare spirituală în biserică”… Tehnicile de „manipulare” folosite de „așa-zisul meu duhovnic” (înjosire, anulare a personalității, însingurare, amenințarea cu moartea și cu iadul, „toate folosite cu tact, foarte diplomatic, moartea fiind livrată picătură cu picătură”) ar fi putut duce, în cele din urmă, la „cedarea psihică și abandonarea în brațele lui”: „Mergând la preot și la duhovnic cu dorința de a alege Viața, am aflat iadul” – „motiv pentru care am scris această carte”. Desigur, ca o despovărare terapeutică în substanță, dintr-o asemenea stare de spirit rezultând și versurile din cele trei secțiuni ale volumului.

„Am trăit o dramă teribilă, alături de un teolog”, „o poveste de neiubire” („Inima mea e bolnavă”), ceea ce o determină la curajul de a da deoparte perdeaua ipocriziei înfățișând cruda realitate trăită”: „acest sistem infectat, care este fondat pe teologia abstractă, în detrimentul teologiei bazate pe viață a sfinților”.

Totuși, cititorul nostru nu trebuie lăsat în ceața narațiunii și discreției, de aceea selectăm acest pasaj din cuvântul-înainte „România perversă. România macabră” pentru înțelegerea exactă a cazului de psihopatie la care autoarea a fost supusă :

„Cauza morții mamei mele e aceasta: el se credea sfânt, și tocmai de aceea cerea să i se dea o femeie pe care să o abuzeze la nesfârșit, până la moarte. Pretindea o femeie care să fie numai a lui, sub pretextul că altfel nu e în stare să aibă activități spermatice; solicita o femeie care să fie liniștită, ascultătoare în toate, și față de care să nu aibă niciun fel de răspundere. Și, mai ales, femeia să fie în totalitate singură… De aceea mi-a întors viața pe dos (…) Permiteți-mi să mă retrag în matematică și în poezie, pentru toată viața…” De ce pentru „toată viața”, ar fi o îndârjită greșeală! Să nu mai avem priveliștea grădinii Maicii Domnului din cauza unor uscături!?

Poezia, scrisă cu acest sânge al mâhnirii, dezamăgirii profunde și revoltei sufletești, devine atunci „rugăciune din inimă” și ofrandă adusă mamei, dar și „antipsalmi de pocăință” pentru „vina de a fi avut încredere în preoți, de a-mi fi încredințat mama rugăciunilor unui preot care numai practică ortodoxă nu are”.

Departe de a fi o practicantă „introvertită” – mergând la biserică având pe cap o pălărie cu boruri largi care atrage observația unui preot tânăr, –  autoarea își face un decalog, propunându-și să nu dea dreptul nimănui să-i anuleze personalitatea prin vreo evanghelie apocrifă, alta decât cea a Sf. Apostol Pavel, să prefere singurătatea în locul ipocriziei teologale, să se pocăiască, urmând calea arătată de sfinții martiri, smerenia, să se dedice pasiunilor care îi dau „rostul” pe pământ, „rațiunea mea de a fi”… Și asta la o femeie încă tânără, care știe prea bine scrierile pauline și alte texte de dogmatică ortodoxă!

„Voi scrie pentru a mă face înțeleasă și pentru ca astfel de lucrări ale diavolului să nu mai aibă loc”, precizează autoarea în nevoia cathartică de mărturisire, sperând că „preoții buni vor înțelege și vor ierta”.

Deși pentru astfel de experiențe, proza ar fi un gen mai potrivit implicând o variantă mai puțin „protocolară”, autoarea promite să revină, inclusiv cu o carte de eseuri privind „valoarea omului în Ortodoxie”, căci, nu-i așa, „iubirea de oameni este tema fundamentală a Ortodoxiei”…

Pe lângă acest fulminant cuvânt-înainte despre „România perversă” și „macabră”, rezultat al unei dezamăgitoare și umilitoare experiențe duhovnicești, autoarea pune cărții sale și un „Epilog: Dacă aș avea patru dromadere” (amintindu-ne de versurile lui Geo Bogza, „Balada dromaderelor”, azi pe melodia lui Nicu Alifantis), reluând cazul amintit, „dialogul” surzilor cu părintele Nicolae de la Biserica Pinguinilor Imponderabili”, invitându-l chiar pe părintele Patriarh „să-și ia înapoi preoții de acest fel, care ne încurcă socotelile în viață (și uneori rău)”… Oligarhie nevrednică de admirație, niște Nestori despre care vorbea Lucian din Samosata: „Predicatori, oratori, slujbași mărunți, paraziți plătiți de la bugetul de stat” care aleg calea bisericii „ca pe un mod de a escalada porunca divină a muncii și omenia din ei, provocând cu predicile lor inepte orbirea societății și alte plăgi grele”. Să lase deoparte „mândria Ortodoxiei” și „purtarea Duhului Sfânt” și să se pună la treabă efectivă, concretă, după îndemnul lui Goethe „pe primul loc fapta!”

Dincolo de orice umor și înscenări vesele(recunoscându-și „lipsa umorului și a episoadelor vesele”), cartea Monicăi Patriche îndeamnă nu la o revoltă împotriva „înduhovnicirii” propagate de greșiții bisericii (seminție reziduală a fariseilor veterotestamentari sau chiar a negustorilor alungați de Mântuitor din Templu, transformat în „peșteră de tâlhari”!), ci la o meditație soteriologică de profunzime. Ca fiu din neam de preoți, eu nu pot vedea că „experiența” trăită de autoare este una generală și de anatemă urgentă asupra întregii biserici, ci, deși ridică și unele probleme privind nu puține aspecte controversate în organizarea bisericească și comportamentul clerului, ea este una de caz particular răsfrângându-se, desigur, asupra tagmei, cu efect deratizant. Nu prin aceste „cazuri” (le vedem la toate confesiunile!) a trăit biserica neamului nostru cu indimenticabil rol istoric și coagulantă misiune moral-spirituală, ci prin ceea ce Ortodoxismul reprezintă ca trunchi al dreptei credințe strângător de neamuri sub coroana sa, exprimând în adânc sufletul național și aspirația lui spre dumnezeire.

*

Poate toată această detaliere a stării sufletești din care s-a născut cartea, fie și în maniera mărturisitor-eseistică (explicită „mărturisire de credință”) să fie „în exces”, învăluind poezia cu un stepăriș/ stufăriș vitriolant, recriminatoriu, în tirade împotriva unei (întregi?!) Românii „perverse” și „macabre” în care lirismul se sufocă, înghesuit de dorința fățiș etică de a „lămuri” lucrurile dintr-o pornire mai mult vindicativă decât terapeutică… Aș cita din „Scrisoarea Maicii Eugenia” către o fiică duhovnicească, așezată la începutul primului ciclu al cărții, „Noaptea Nopților. Poezii de după moartea manei, Ana (2020-2021)”, monahia care (citind scrisoarea neofitei/ „minunatele poeme”, a fi urcat ea însăși un „munte de lacrimi”) se întrebase desigur nu numai retoric: „Cum se poate împăca lumea cu blasfemia, cu căderea în păcat?”):

„O carte oraculară nu se poate scrie într-o zi, două.

Chiar dacă ar coborî cineva în infern, chiar dacă mâna mamei ar pipăi moartea, a o numi victimă e prea mult spus.

E o ființă binecuvântată, care și-a găsit menirea, cum văd că ți-o găsești și tu, gătindu-te cu Poezia, ca o mireasă care se încredințează Mirelui ei.”

Adăugând cărții „un suspin din adâncul inimii” („și așa cartea va deveni grea”), Maica Eugenia refuză, așadar, în ciuda eventualului ei profil rechizitorial „neo-marxist” din Cuvântul-înainte și Epilog etc., să considere scrierea „eretică”, nelalocul ei, precizându-i ofertantei, ca răspuns: „Domnul îți făgăduiește Învierea.”

Poate că și noi, de fel cam „liber cugetător”, vorba ceea, prin acest detaliat comentariu, ducem lucrurile într-o direcție mai puțin plăcută autoarei pe care, totuși, am întreba-o: De ce nu a renunțat la duhovnicia „demonului în sutană” de la primul gest oripilant? De ce a trebuit să se lase/ să îndure această trenantă „biciuire” psihopată a propriei conștiințe, când putea pur și simpli, în anul de grație 2020, la vârsta semicentenară, să refuze această „poveste de neiubire” (ce ar părea unora „obedientă”, „masochistă”, ba chiar procedural-constatativă pentru a  înfiera tale quale această „oligarhie nevrednică de admirație”, cerând „desființarea instituțiilor teologice de acest tip, care creează monștri”, chiar un îndreptățit „examen psihiatric” necesar nu numai conducătorilor auto, ci și oamenilor politici, bunăoară… Sunt cuvinte grele pornind de la un caz personal (și câte vor mai fi fost și vor fi fiind încă!) împotriva Ecclesiei creștine, care, chiar și prin aceste încălcări dogmatice, prevăzute însă consistorial, rămâne dreaptă, înaltă, intangibilă în ideatica spiritualizării și îndumnezeirii Omului pământean…

Cartea de poezii a dnei Monica Patriche este, în principal, alcătuită dindouă cicluri, „Noaptea Nopților” (pp.31-80) și „Poeme teologice și alte poeme crepusculare” (pp. 93-132), între care este plasat ciclul de șase poeme „Un sfert de veac de singurătate”, dominat de aceeași elegiacă indignare și „prorocire” față de cei ce fac din biserică „bordel”:„Nimeni nu va rămâne în oraș,/ dacă cei care trec prin/ Biserica Pinguinilor Imponderabili,/ cu dorul e Dumnezeu,/ vor fi alungați// de preotul// ce crede că biserica/ e loc de pelerinaj al prostituatelor,/ iar camera de spovedanie a parohului/ e bordel…”

Sau aceste versuri din „Circul” (o „parodie”): „Marian deghizat în preot,/ Nicolae deghizat în preot,/ Dumitru deghizat în preot,/ Ionel deghizat în preot,// Și aici, în biserica aceasta,/ Dinu/ deghizat în preot,/ așa tânăr cum e.// Mie mi-e greu să mă așez/ în genunchi,/ în fața lor…/(…)/ și mă împing la o parte,/ mă lasă în grija câinilor.// Nicio spovedanie/ nu seamănă cu alta,/ dar trăim timpuri în care// preoții sunt la fel,/ iau Biblia legată în piele/ și o umplu de sudoarea și/ de sângele/ penitentului.”

Prevăzute de un citat din „Ecclesiast” (2: 13), versurile din textul „Noapte de neiubire. Decalogul celor de la Biserica Pinguinilor Imponderabili” detaliază, contrapunctic, o mai veche aspirație:„Toată noaptea am gândit poemul de neiubire, dar nu/ îl pot scrie./ O suferință de peste douăzeci de ani,/ îngerul știe! Cui folosește să spun?// Odinioară, în adolescență, împreună cu o prietenă,/ visam să înființăm p școală de dragoste. N-a fost să fie./ Pentru că visul nu e-mplinit, m-am rugat. Scriu/ răspunsul lui Dumnezeu.”  Și Dumnezeu îi spune : „Chiar dacă ești/ într-un loc lipsit de iubire, tu ești cu Mine./ Eu scriu în Cartea Vieții numele fiilor./ Împarte cu Mine suferința și fii fără grijă…”

Ne place să credem că sufletul autoarei nu a rămas constant apostat, după oribila experiență trăită, ci unul care continuă năzuința soteriologică, tinzând nedezmințit la izbăvire, salvare, redempțiune. Și cu cât apropierea față de icoana dumnezeirii pantocratice se va adânci, cu atât ceața care s-a lăsat peste așa-numita „Biserică a Pinguinilor Imponderabili” se va ridica, dezvăluindu-i Monicăi Patriche adevărata trinitate și sensul trăirii/ revelației creștine. Altfel, ce rost ar mai avea, confortându-ne într-un scientism păgubos și orgolios încă de la o vârstă tânără, să privim la pildele sfinților martiri, la îndemnurile filocalice ale Sfinților Părinți, îndeosebi la figurile patristice ale ecclesiei creștine care s-au nevoit prin peșteri și mănăstiri până la adânci bătrâneți, până când porumbelul Sfântului Duh s-a înălțat din ceața ochilor lor spre cer… De ce nu regăsind în cetatea păcătoasă oamenii de care avem nevoie, căci nu peste tot este o apă și-un pământ! Oare nu totul nu ni se datorează tot nouă pentru că nu știm cum să ne ferim și unde să căutăm! Mai totdeauna, vedem din practica istorică a Omenirii, „icoana stelei”, care s-a ridicat la cer, – era „pe când nu s-a zărit/ azi o vedem și nu e”…

Toate poemele din ciclul dedicat memoriei Mamei pot fi citate pentru starea de îndurerare și de aversiune față de „temnița/ în care preoții ne aruncă sufletele” („Poem trist”),spectrul unui „Richard al treilea” bântuindu-i autoarei neliniștile („Sunt cu el – călăul tău”).

Cităm câteva titluri semnificative pentru regimul sufletesc al apostatei, cititoare, se vede, a lui Cioran,  încă nevindecată, dar care speră în această destăinuire/ mărturisire terapeutică în sensul deplin al psihismului onto-gnoseologic: „Poem pentru mama. Troparele amărăciunii”, „Profeții însângerate. Memorii și pilde de neurmat”, „Lupta cu demonii sau Tabloul singurătății”, „Poeme de sfârșit de an” 1-5 etc. Unele poeme sunt subtitrate „Antipsalm”, într-unul întâlnim versul de o tranzitivitate expresă: „Mi-ai ucis mama!” („3.Preot în altar”). Sau acest „4. Final” cu adresă directă:„O iubire ca un ceas/ care a mers înapoi și înapoi./ Ai planificat moartea mamei,/ ai șters-o din cartea vieții.// Ai fi dorit un șnițel la parastas,/ un concert de violoncel,/ arta fricii sau arta fugii.// Ne speriem unul de celălalt,/ ne torturăm, tulbure memoria/ unui așezământ monahal/ în care preotul torturează.”

Există în această poezie și o adiere de ironie satirică, precum în textul „Scufița Roșie și lupul deghizat în preot. Fabulă”: „Nu plânge, Scufiță Roșie, spune/ preotul deghizat în lup sau lupul deghizat în preot,/ nu plânge! Mă voi ruga pentru tine!/ Nu plânge, pui sacrificat de porumbel, de turturea!/ (…)/ Dezbracă-te! Vreau să te mișc înspre scena/ unde lupii mănâncă fetițele!/ Vreau să te mănânc până la sfârșitul zilelor mele!” Fabula are, în final desigur, și o morală: „Fetelor, nu purtați scufiță (roșie)!”…

Numele preotului (în discuție?) pare a fi „G. Risipițeanu” (sau, mai exact, Nicolae, de la Biserica Pinguinilor Imponderabili, numit în „Epilog”), căruia îi este dedicat poemul „Înțelepciune, drepți!”, din care aflăm despre o discuție avută cu duhovnicul despre „Luceafărul” eminescian. Cităm din „2. Duelul”: „«Ce-ți pasă ție, chip de lut,/ Dacă sunt eu sau altul?»// E patria câinilor fără chip./ Câinii aleargă pe străzi,/ tu spui: «ce mare e»,/ te referi la organul lui genital/ (e prozaic, dar ție așa îți place să spui).// Eu caut chipul unei Evanghelii trăite./ Sunt departe, umblu pe străzi/ în mijlocul unei haite de lupi -/ unul are un chip cunoscut: chipul tău.” Și încă alte referiri la „organul genital” și „calea orgasmică” care „înlocuiește, strivește/ ceea ce propovăduiești tu în sfintele slujbe.” („3. Plecăciune”). Și mereu aceeași referire la priapismul deghizatului în haină de preot: „Numai femei în visele tale,/ femei îmbrăcate în catifea,/ cu genunchi de gumă,/ parte a celui mai trist refren.” („5.Oratoriu de Crăciun”). Și aceeași profană consemnare în „La parastasul mamei”: „La parastasul mamei/ ai spus:/ pachetul acesta cu demâncare/ este pentru femeile/ familiei mele./ Mie ce mi-ai adus?// Dar eu îți sunt o străină!” De unde înțelegem că întregul ciclu trebuie luat împreună, altfel e greu să realizezi „poetica” fiecărui text în parte…

Partea de mijloc a cărții, „Un sfert de veac de singurătate” cuprinde poeme „despre perioada trăită în Biserica Pinguinilor Imponderabili”, sintagmă de o ironie teribilă la adresa „imponderabililor” cu Duhul. Iată un citat, ca o constatare comparativă, din textul „Citind Primăvara neagră a lui Henry Miller”: „Henry Miller,/ la limita obscenității,/ e mai pur decât un preot/ împiedicat în propria lui reverendă.// E vreme de neodihnă, vreme de chin,/ e o boală printre creștini/ mai grea decât ciuma/ și decât holera.” Să precizăm că amintirea scriitorului american are și alt sens mai subtil: acela de a ne pune în gardă asupra acelui mixtum compositum din scrierile acestuia, care sunt deopotrivă povestiri, autobiografii, jurnale de călătorie și eseuri, crude observații sociale și meditații filosofice, operele capitale fiind „Tropicul Cancerului”, „Tropicul Capricornului” și „Primăvara Neagră”.

Al treilea ciclu, „Poeme teologice și alte poeme crepusculare”, dedicat „prietenului meu V.”, – un poem precum „Cântecul despre viață și moarte al Mariei de Magdala” adresat „lui Costin Nicolescu, care a fost alături de mine în perioada grea prin care am trecut” – decantează aceleași trăiri de tristețe solitară și de suflet nevindecat încă („Moartea idolilor”, „Neodihna celor adormiți”, „Botezul lacrimilor” etc.), amintiri din copilăria „cu pod și grădină”, dar și o stare de confort biblic precum cea din frumosul poem „Cântec despre frumusețea lui Adam” ori din poemele evocând „femeia-lună” ale cărei tălpi „nu pot atinge pământul” („Femeia-lună”, „Poem despre nașterea femeii-lună” etc.)

Ne-au atras atenția câteva poeme datate ante „Coimbra, 2012” și „Vigo, 2012”, scrise pe tărâmuri lusitane și hispanice, dimpreună cu poemul final „Iarbă de mare”, care sugerează o regăsire sufletească, confortabilă („Cu câtă ardoare cauți buzele mele!”) și din care cităm: „IV. / Buzele mele -/ ca scăldătoarea Vitezda,/ unde aștepți,/ copleșit de emoție, / îngerul.” O întretăiere de „voci” între care cea auctorială se păstrează într-o discreție lucidă fecundează acest ultim poem, din care reținem și versul de încheiere, cu care se finalizează și cartea de față: „Viața mea toată e-n tine, femeie a sărbătorii.”

Ce putem spune, acum, despre „micul tratat de ipocrizie” (parcă prin „Dilema veche” am citit câteva articole/ însemnări despre ipocrizie, inclusiv un „Mic tratat despre ipocrizie” aparținând lui Mihai Vasilescu sau Mircea Popescu!), decât că a generat o „voce” lirică atât de personală și originală încât reușește să-l incite pe cititor la o reflecție pe tema absolvirii și mântuirii creștine, o luptă destul de grea, mai ales atunci când impedimentele din cale par insurmontabile, un infern prin care bunul creștin trebuie să treacă năzuind la vindecare și la acel catharsis aristotelic atât de necesar omului planetar de azi asaltat de necurăția și toți demonii veacului.

Mărturisim că, primind cartea la 14 iunie a.c., și reluând-o de mai multe ori, am ezitat să scriem, impunându-ne un timp de reflecție, căreia și autoarei i-ar face destul de bine, lumea trăirilor din poeme fiindu-i foarte apropiată în timp. Sunt sigur că poeta își va căpăta nu numai raționalitatea unui echilibru existențial (este doar matematician cu cercetări în domeniu!), ci și acea împăcare nu cu „demonii” care au terorizat-o ci cu o privire detașată, „de sus”, mai ales că, propunându-și un „decalog”, sui generis și pro domo, dorește explicit „să mă pocăiesc de păcate”, nu dorindu-și „starea îngerească”, inadecvată „atâta timp cât Dumnezeu s-a făcut om”, căci, zice tot d-sa, „Când omul vrea să fie înger, când nu își asumă condiția de om, cade în condiția de animal.”! Să reținem și auto-porunca a noua: „Aleg calea urmată de sfinți, adică smerenia” și angajamentul din preceptul etic final, propunându-și să evite de acum încolo pe psihopații deghizați  și toate „cazurile clinice ce stau în interiorul unui sistem religios”: „10.Urmarea adevărată a lui Hristos se face prin jertfă reală…” Și perseverând în „cultura Duhului” de care amintește părintele Rafael Noica, în regăsirea pierdutei empatii cu oamenii bisericii:

„Torn sufletul meu în această scriere. Este catharsisul de care am nevoie. Vor urma cărți care să oglindească preocupările mele spirituale. Mai precis, am în lucru o carte de eseuri despre valoarea omului în Ortodoxie și o carte de proză în care gândesc să descriu mai clar ce mi s-a întâmplat. Voi reveni cu o variantă mai puțin «protocolară» decât cea poetică, prezentă aici; dan nu mai puțin adâncă.”

Deși promite să nu fie deloc „indulgentă” cu această „mare sfidare și mare minciună adusă omenirii de un sistem corupt de preoți” (toți, nu, până la ultimul?!), autoarea, bănuim, cu temei, ne arată că, în ciuda experienței trenante ce a victimizat-o, încă nu l-a pierdut pe Dumnezeul ecclesiei creștine… Să sperăm că, dincolo de vituperanta dispoziție shaherezadică,Monica Patriche se va dovedi virtuoză în năzuința către desăvârșire și iluminare cu toate promisiunile Împărăției Crești!

Zenovie Cârlugea

Articole asemănătoa

Lasă un răspuns

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu