„În singurătate e nevoie de o dragoste sporită pentru a supravieţui“, notează undeva Octavian Paler. Narcis a îndreptat această iubire către sine însuşi. Ochiul său contempla nemurirea de-o clipă. O frumuseţe tristă, o melancolie atât de departe de luminoasa deschidere a unui chip autentic creştin. Dacă creştinul îşi doreşte singurătatea pentru a fi împreună cu Dumnezeu şi cu semenii, iubind, Narcis, în singurătate, se contempla doar pe sine.
Povestea lui este tragică: el nu poate iubi decât trădându-şi firea. Moare aparţinându-şi doar sieşi, respingând planul de salvare, când cineva se oferă să-i fie mormânt şi să scapele în braţele ei de sine însuşi. Destinul solitar al acestui idolatru nu place Creatorului: este un risipitor al darurilor divine, iar crima lui este ignorarea iubirilor din jur. Narcis nu răspunde chemării aproapelui, văzut ca un mesager: nu va răspunde nici lui Dumnezeu. Întregul cer îi devine potrivnic, un negru verdict îl apasă.
„Cantata lui Narcis“ – poemul lui Paul Valéry – a fost scris din aprile 1938 până în noiembrie 1938, la cererea doamnei Germaine Tailleferre, o muziciană care l-a folosit ca libret pentru o cantată compusă de ea. Întrupează artistic, apelând la fantastic, ideea necesităţii deschiderii spre Altul.
Prima scenă reprezintă un luminiş în care zburdă nimfele. Se joacă şi descoperă zădărnicia lipsei iubirii: „Distrând-o-n joaca noastră, noi nu ştim ce e iubirea/ zilnic pierdem o zi din strălucire,/ Fără iubire.“ Pe acele ţărmuri nu e iubire pentru ele. Frumuseţea nu le este suficientă: „În zadar, în zadar!“ rosteşte una dintre nimfe, la acea sărbătoare a frumuseţii. „Zadarnic! Ni-e deşartă rugăciunea!“ Nemurirea este deşartă fără iubire: „Nici moarte, nici iubire nu ne vin./ Nici dor, nici suferinţă să se împlinească.“ Ochii lor privesc spre Narcis, care, îngenuncheat pe ţărmuri, se autocontemplă. Singurătateea lui îi pare a fi asemenea soarelui, de care se simte a fi înrudit prin destin. Idolatria îl face să se simtă zeu: „Nu-s eu însumi chiar zeul din fântână,/ Spirit ce setei sale îşi află răspuns în sorb/ Un corp perfect pe care şi l-a ales drept corp?“ Corp perfect, Narcis îşi este sieşi dorinţă şi visare. Extazul lui depinde de liniştea apelor. Orice tulburare a adâncurilor îl transformă în pulbere, încât i se pare că „Vreun monstru vag strănută-n funduri de cristal.../ Clara-mi fântână-n care dormea un ins brutal/ De-o stranie furtună-i cuprinsă brusc şi plânge.“ Violenţa valurilor face ca Narcis să piardă totul: singurătatea, calmul, aparenţa, ţelul unic pe care-l dorea în absolut: acel sine pe care singur, îl iubea.
Iubirea aduce limpezime şi apa fântânei licăreşte acum blând, datorită aburilor unei nimfe ce se arată şi care, chemându-l pe Narcis, îi cere: „TU...vino...Într-un semen iubeşte-te ardent...“ Nimfa îi vorbeşte de alteritate ca şi condiţie a iubirii, îndemnându-l să lase deoparte monotonia şi falsitatea iubirii de sine: „Ah, bănuieşti tu oare-n speranţa ta deşartă/ Deosebirea noastră câtă iubire poartă?/ […]/ Observă-n mine această altă frumuseţe care/ Cu-a ta suportă-n farmec oricând asemănare.“
Narcis se plânge că Nimfa i-a corupt întreaga sihăstrie, lăsând să se înţeleagă că-n singurătate se poate iubi deplin pe sine însuşi, este o condiţie de a fi mai deplin. Degeaba iubirea spune că darul oglinzii este o umbră, că numai ea, iubirea, e deplină, prisos de bucurie, că îl poate oferi sieşi întreg: „Îl vei simţi pe Narcis lui Narcis mult mai scump/ Că mi-a redus la sine statura-mbrăţişată.../ Cu gura mea voi şterge pe buza ta-ngheţată/ Gerul ce-l dă limpidul linţoliu de cleştar/ Unde-ţi aşezi sărutul pe tine însuţi doar...
Narcis e dorinţă de a fi doar el, obsesia care limitează. Nimfa îi cere „Un tu mai mult ca tine, mai tare şi mai bine,/ Un Narcis care poate să fie-mbrăţişat.“ Iubirea de sine aduce o cunoaştere limitată. Îi pare la un moment dat că pădurile, şi rocile, şi mii de voci vorbesc doar despre el. Incapabil de jertfă, incapabil de a se dărui, Narcis are un fel aparte de a se iubi: „În pura-mi acalmie/ Eu vreau să-mi aparţin doar mie:/ Vreau să mă vad, să mă revăd mereu.“ Propria frumuseţe e un dar care consideră că-i aparţine şi cu care poate face tot ce doreşte. Frumuseţea are rostul de a deschide privirea altuia spre tine, îi amintesc nimfele: „Narcis, Narcis,/ Că eşti frumos, la ce-ţi ajută?/ Iubirea nu-i doar suvenir/ Al celui care-n văl sărută/ reflexul unui trandafir...“
Deschiderea spre alteritatea aproapelui este o condiţie a umanului: „dacă Narcis nu vrea pe altul să iubească decât pe sine însuşi, nimic uman nu este-n el. Frumuseţea lui îl osândeşte“ spun nimfele. Pierzarea este fără drept de apel, căci îndrăgostitul de sine nu ştie să ceară iertare: „eu nu le cer clemenţa,/ mai minunată mi-e esenţa... “
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu