Amintesc sfatul: Nu vă risipiţi timpul cu nimicuri!, dat de călugărul din povestea „Cele cinci surori din York“. Povestea este spusă de un călător tovarăşilor săi în romanul „Nicholas Nickelby“ de Charles Dickens.
Le este util călătorilor să spună poveşti pentru a le trece vremea mai repede şi pentru a trage învăţăminte folositoare. În special când învăţămintele se referă la viaţă şi la felul în care trebuie trăită ea.
Cele cinci surori din poveste erau frumoase şi tinere, iar inimile le erau curate şi pline de bucurie. Povestitorul avea un dor anume, dor de raiul plin de dulceaţă, şi gândul la el îl făcea să străvadă prin frumuseţea acestor cinci fete posibilitatea ca întreg pământul să fie rai: „Dacă inimile noastre, ale tuturor, ar semăna cu cele ce bat atât de uşor în pieptul făpturilor tinere şi frumoase, ce rai ar fi pe pământul acesta! Dacă, în timp ce trupurile nostre îmbătrânesc şi se ofilesc, inimile noastre ar putea să păstreze tinereţea şi prospeţimea din zorii vieţii, ce putere ar mai putea să aibă necazurile şi durerile? Dar pecetea slabă a raiului care, în copilărie, se mai păstrează încă, se toceşte şi se şterge în luptele noastre cu lumea şi curând piere; prea adesea, nelăsând nicio urmă în afară de un jalnic gol.“
Fetele erau într-adevăr frumoase. Locuiau lângă Mânăstirea Saint Mary. Călugării le vizitau uneori şi le îndemnau să nu mai risipească „ceasurile nepreţuite cu flecurile astea deşarte.“ Surorile cuseau la gherghef, dar rodul muncii lor era socotit de monahi „o podoabă deşartă, care să măgulească mândria firavei şi nesocotitei seminţii femeieşti.“ Erau mustrate pentru îndeletnicirile lor fără rost, aducânduli-se aminte de graba cu care trece timpul şi de faptul că ar trebui să se gândească mai mult la veşnicie: „Umbra fiecărei zile ce se duce cade pe mormintele noastre, iar viermele se bucură când vede asta, căci ştie încotro ne grăbim. Fetele mele, n-aţi aflat alt chip mai bun de a petrece ceasurile fugare?“
Domnişoarele însă lucrau, aşa cum le rugase mama lor înainte de a muri, cu modestie şi voie bună, cu bucurie nevinovată şi gânduri curate, astfel încât, mai târziu, aceste bucurii rămase în suflet să le apere în lupta cu grijile şi încercările lumii, iar lucrul lor să le trezească gândurile bune de odinioară.
Erau povăţuite să îşi petreacă restul timpului vieţii lor în mănăstire, să-şi închine viaţa Domnului, căci „ţărâna omenească goneşte spre mormânt.“ Dar cele cinci tinere visau să atingă fericirea în interiorul grădinii lor verzi şi nu într-o chilie rece de mănăstire.
Înainte de a pleca pentru mult timp, vocea călugărului se mai făcu o dată auzită pentru a explica şi ce sunt amintirile, şi cum sunt ele însoţite de durere. Surorile, îndrăgostite de viaţă şi dorind bucuria ei, se îndepărtară în fugă de aceste cuvinte şi de cel ce le spusese. Călugărul le ceru să se oprească din drumul lor: „Staţi şi să auziţi din gura mea ce sunt acele amintiri pe care vreţi să le îndrăgiţi pe vecie şi pe care vreţi să le deşteptaţi, cu ajutorul unor jucării deşarte, după ce au adormit întru Domnul. Amintirea celor pământeşti se însoţeşte, în viaţa de apoi, cu amară dezamăgire, cu jale, cu moarte, cu schimbări cumplite şi tristeţi istovitoare. Va veni timpul când o privire spre aceste fleacuri fără rost vă va deschide răni adânci în inima unora dintre voi şi vă va lovi în suflet. Când va sosi ceasul acela – şi, băgaţi de seamă, de sosit va sosi – întoarceţi spatele lumii de care v-aţi agăţat şi îndreptaţi-vă către adăpostul pe care l-aţi dispreţuit.“ Călugărul le atrage atenţia că nu chilia unei mânăstiri este rece, ci inima muritorilor întunecată de nenorocirile şi încercările vieţii.
Dialogul acesta este partea cea mai importantă a povestirii. Apoi, totul începe să pălească, fapte şi gesturi şi glasuri care nu se mai disting, şi timpul, da, timpul vieţii se scurge mai repede decât o poveste. Şi în poveste, ca şi în viaţă, fetele au fost azvârlite în umilinţă şi în tristeţe, iar răspunsul călugărului în faţa lacrimilor lor a rămas acelaşi: „Nu foloseşte la mare lucru să vă risipiţi timpul cu nimicuri, care reînvie nălucile palide ale nădejdilor din anii tinereţii. Îngropaţi-le, îngrămădiţi căinţe şi ispăşiri peste căpătâiul lor, înăbuşiţi-le şi lăsaţi mânăstirea să le fie mormântul!“
Trecuse vremea când schimbarea şi durerea nu erau decât cuvinte, fetele aveau experienţa tristeţiii care încoronează frunţile tuturor, sora cea mai frumoasă şi mai veselă murise de mult, celelalte fuseseră dezamăgite, şi totuşi nu puteau să îngenunchieze în rugăciuni într-o chilie de mănăstire. Timpul a micşorat numărul celor vii, şi apoi a făcut să pălească şi culorile de pe morminte.
Chiar dacă surorile nu au avut vocaţia vieţii monahale, broderiile lor au fost zugrăvite pe fâşii de sticlă colorată şi pe pereţii bisericii. Şi atunci lumina pe care ele o iubiseră cădea peste acele geamuri de pardoseală…
Este o poveste tristă, despre durerea vieţii, dar are ceva mângâietor în ea, şi anume gândul că aceia care au plecat dintre noi şi pe care-i plângem, iubind cu nevinovăţie viaţa şi bucuriile ei curate, s-au pregătit pentru o lume care este cu mult mai curată şi cu mult mai fericită.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu